La o plimbare prin parc sau oricare alt loc prin natură suntem acompaniați aproape mereu fie de ciripituri și salturi vioaie ale păsărilor, de pe o creangă pe alta. Dar în anumite perioade ale anului aproape că are loc un adevărat concert de triluri iar de multe ori artiștii rămân nevăzuți.
Păsările cântătoare nu sunt mereu cele mai vizibile, ele ies în evidență mai mult prin cântecele lor complexe. Dacă unele păsări sunt viu colorate și impresionează prin coloritul variat al penajului, păsările cântătoare de multe ori au culori mai monotone, punctul lor forte fiind repertoriul cântecelor.
Păsările cântătoare sunt un sub-ordin al Passeriformelor, numit Passeri sau Oscines și au dimensiunile corpului și coloritul penajului foarte variabil. Poate cel mai renumit reprezentant la noi în țară este privighetoarea.
Aceste păsări sunt înzestrate cu un organ vocal aparte, care lipsește la celalalte grupe de păsări. Este vorba despre un sfirinx (laringe) bifurcat care le ajută să scoată trilurile încântătoare. În timpul expiraţiei, o membrană anume din sfirinx vibrează şi emite sunete melodioase. În plus, pulmonul acestor păsări este foarte bine dezvoltat, de 10 ori mai puternic decât plămânii unora dintre mamifere (păstrând proporţiile, bineînţeles).
Auzul este de asemenea considerabil, putând deosebi sunete cu o frecvență între 1.500 și 29.000 Hz. Unele dintre aceste păsări pot memora și reproduce tonurile auzite, sau pot localiza cu o eroare de numai 20° față de sursa de unde provine sunetul.
Cântecul păsărilor este in preponderență teritorial, pentru că dezvăluie identitatea și localizarea unui individ către alte păsări. De asemenea, mai semnalează și intențiile de împerechere.
Selecția sexuală printre păsările cântătoare este bazată puternic pe vocalizarea mimetică. Cu cât repertoriul unui mascul este mai bogat, cu atât mai multe șanse are să atragă femele.
Cântecele păsărilor nu trebuie confundate cu restul sunetelor pe care toată păsările pot să le producă. Și anume, sunetele de alarmă pentru a semnala un pericol sau sunetele de contact care sunt folosite când se hrănesc sau migrează în stoluri. Aceste sunete pot fi produse de aproape orice specie de pasăre, dar de cântece dezvoltate sunt capabile doar o parte dintre ele.
Celelalte păsări, care nu fac parte din grupul de păsări cântătoare, se folosesc și ele de sunete pentru împerechere sau teritorialitate. Dar acestea sunt de obicei sunete simple și repetitive. Chiar și unele specii de papagali, care pot fi învățați să imite unele sunete nu pot totuși produce cântece melodioase, nefăcând parte din grupul păsărilor cântătoare.
Totuși, nu toate aceste cântece sunt plăcute urechii umane. Mulți membri ai familiei Corvidelor produc sunete prea ascuțite și dure pentru placul nostru. Cu toate astea, chiar și ele, mai folosesc și intonații mai fine pentru curtare. În extrema cealaltă, avem păsările-liră (genul Menura) sau cele din familia Mimidae, care excelează în imitarea sunetelor altor păsări sau chiar sunete din mediul înconjurător.
Alte grupuri de păsări, produc doar sunete ritmice și repetitive, precum berzele care clămpăne cu ciocul lor.
Abilitatea masculilor de a ocupa și păstra un teritoriu este adeseori demonstrată prin cântecele lor. Practic din cântecele pe care le aude, o femelă poate afla date despre fitness-ul masculului. Așadar, o femelă alege masculul după repertoriu și calitatea cântecelor.
Alt scop al cântecului este apărarea teritoriului. Limitele teritoriale se stabilesc adeseori prin cântece. Interpretând calitatea cântecelor, rivalii pot preveni implicarea într-o luptă pe care nu au șanse să o câștige, evitând astfel o risipă de energie.
În perioada de curtare, unii masculi își măresc repertoriul mimând cântecele altor specii.
La noi în țară, precum și în restul Europei, cântecele sunt tipice masculilor. Cu toate acestea, în zona deșerturilor din Australia sau Africa, este destul de comun ca femelele să cânte la fel de mult ca masculii. Acest lucru se datorează climatului care nu este regulat iar păsările sunt nevoite uneori să se reproducă destul de spontan, când condițiile devin prielnice. Iar în mai mulți ani la rând este posibil să nu se poată împerechea deoarece rezervele de hrană nu ating un prag minim necesar. Așadar, în cazul unei împerecheri asezonale și neregulate, este necesar ca ambele sexe să activeze condițiile împerecherii când momentul prielnic se ivește.
