Arinul (Alnus glutinosa)

Arinul face parte dintr-o familie (Betulaceae) înrudită cu familia fagilor și stejarilor (fam. Fagaceae, care a dat numele ordinului), iar genul face parte dintr-o familie în care se regăsește și mesteacănul (Betula pendula, care a dat numele familiei Betulaceae).

Denumirile populare românești sunt de arin negru sau anin negru, cu referire la soarța brun-negricioasă. Denumirea științifică provine de la alnus=numele latin al arborelui și glutinosus=lipicios, făcând trimitere la lujeri și la frunzele lipicioase în tinerețe.

Morfologic arinul se caracterizează prin rădăcini care explorează eficient solul și care prezintă pe suprafața lor nodozități cu aspect de mărgele portocalii, formând simbioze cu bacterii fixatoare de azot. Astfel se explică probabil creșterea rapidă, de până la 1m pe an, pe care o are arborele în primii ani de viață.

Tulpina este dreaptă și cu scoarța cenușie în tinerețe. După vârsta de 10-15 ani scoarța devine negricioasă, cu crăpături și solzi colțuroși, bogată în tanin. Lemnul moale, ușor,  în secțiune cu o culoare alb-roșiatică, devine portocaliu în contact cu aerul. Marea rezistență a lemnului de arin în apă se datorează taninurilor, molecule care au proprietăţi antiseptice importante, cu rol în protecţia plantelor. Lemnul este folosit din acest motiv la construcția bărcilor, a țevilor de apă, și un lucru inedit, se găsește și în pilonii din fundațiile unor clădiri și poduri venețiene.

Revenind la caracterizarea morfologică, frunzele arinului, verzi-închis, aproape rotunde sau obovate (mai late în treimea superioară) au pe margine dinți neregulați. Ele sunt ușor de recunoscut după vârful știrbit al frunzei, prin care se deosebesc de frunzele altor arbori.

Ca la majoritatea arborilor, florile arinului sunt unisexuate. Florile bărbătești sunt grupate în amenți (mâțișori), dispuși câte 3-5 la vârful ramurilor. Se deschid primăvara devreme, în februarie-martie, având o colorație brun-violacee. Florile femeiești sunt grupate tot în amenți, globuloși, iar la maturitate, după fecundație,  capătă aspectul unor conulețe cu solzi lemnoși. Fructele aripate, numite samare, sunt eliberate dintre solzii conulețelor și sunt purtate de vânt. Conurile lipsite de fructe, persistă pe crengile arinului până în primăvara următoare.

În condiții favorabile, acest arbore care poate să atingă înălțimi de peste  25 m,  alcătuiește zăvoaie în etajele colinar și montan inferior. Asocierea acestui arbore cu apa explică și prezența arinilor pe malul pârâului Trinkbach, din parcul Sub Arini, justificată din punct de vedere ecologic, fiind plantați de sibieni încă din primii ani ai amenajării parcului.

Preferințele ecologice ale arinului ne arată o plantă rezistentă la temperaturi scăzute, exigent față de cantitatea de humus din sol, cu afinitate față de terenurile cu exces de umiditate. Longevitatea arinului este destul de scăzută, rar depășind 100 de ani. Plantat în lunci și în lungul apelor arinii consolidează malurile.

Arealul speciei cuprinde cea mai mare parte a Europei (cu excepția nordului și sudului extrem), nordul Africii și în Asia este prezent în Turcia Iran și Kazakhstan.

În România mai există alte două specii de arini, Alnus incana (arin alb, anin alb), cu scoarță cenușiu-albicioasă și frunze cu vârful ascuțit, specific cursurilor de apă de munte și Alnus viridis (anin de munte, anin verde), un arbust de 2-3 m din etajul subalpin.

Datorită conținutului ridicat de tanin arinul este o plantă tanantă (folosită în industria pielăriei pentru tăbăcit pieile crude) și tinctorială (folosită la vopsitul fibrelor textile naturale în nuanțe de roșu și colorarea în negru).

Lemnul arinului, moale și ușor de prelucrat, poate să fie folosit pentru a realiza piese de mobilier și pentru diverse obiecte sculptate.

Rumegușul, care are o aromă fructată, se folosește la afumarea peștelui sau a altor tipuri de carne.

Arinul este și o plantă medicinală poarte mai puțin cunoscută. Frunzele (Alni folium) se recoltează în timpul verii, mugurii (Alni gema) se recoltează primăvara înainte de pornirea în vegetație iar scoarța (Alni cortex) se recoltează primăvara de pe ramuri de 4-5 ani. Produsele din arin conțin pe lângă taninuri, uleiuri eterice și săruri minerale.

Din punct de vedere al acțiunii farmacologice acțiunile sunt dezinfectante, cicatrizante, febrifuge, sudorifice, antiinflamatoare, antireumatice, tonic-amare, astringente, diuretice.

Iată suficiente motive pentru ca arinul, plantă cu statutul de arbore național în Polonia, să poate fi văzut cu alți ochi de către noi toți și nu doar de plantă simbol pentru cel mai vechi, mai mare și mai frumos parc al Sibiului.